Despre autodevenire si fericire

Am vizionat un film documentar despre Buddha. Marturisesc ca nu eram foarte bine informata asupra preceptelor budiste, insa am ramas surprinsa sa constat ca evidentiau lucruri descoperite in propria-mi dezvoltare personala.

Am crezut intotdeauna ca exista o esenta comuna a tuturor cailor de devenire a fiintei umane insa urmarind acest documentar lucrurile au devenit si mai clare. Probabil ca indiferent de calea pe care alegem sa o urmam, pentru un motiv sau altul, esenta este aceea ca pornim pe un drum al auto-cunoasterii si evolutiei noastre ca fiinte integrale si autentice.

Am putea spune ca societatea actuala este marcata de materialism iar omul contemporan de rationalism. Urmarea acestei orientari este dorinta si nevoia de control. In virtutea acestei nevoi, omul a inceput sa fuga de umanitatea lui, de acea parte din el care-l expune la suferinta…pe care simte ca nu o poate controla suficient si de care se teme. Privind reclame pline de culoare si promisiuni, primind indemnuri “motivante” spre performanta…a inceput sa-si cultive un soi de omnipotenta iluzorie si sa se creada actionar incontestabil la fericire. 

Dar oare ce poate insemna aceasta fericire cand omul si-a anesteziat organele de simt necesare pentru a-si recunoaste si trai sentimentele?...

Capcana “gandirii pozitive” practicata fara constientizare, este ca poti ajunge sa ignori sau sa ingropi acele aspecte care nu te fac sa te simti bine, fara insa a le rezolva. A nu dori sa vezi o problema nu o face sa dispara. Daca nu iti permiti sa-ti traiesti tristetea, nu-ti poti trai nici fericirea, daca nu iti accepti furia sau frustrarea, nu poti avea parte nici de bucuria autentica…ele nu sunt decat fatetele aceleiasi medalii, nu poti pastra medalia daca arunci reversul.  In felul acesta ajungi sa-ti gandesti sentimentele fara a mai fi in stare sa le traiesti, fara a mai putea sa le recunosti in interiorul tau si capeti o aparenta liniste interioara din convingerea ca “detii controlul”. Aceasta “poveste” ma face sa ma gandesc la Matrix…

Trebuie sa trecem printr-o criza majora, suficienta pentru a ne “paraliza” mintea si a o face sa realizeze ca mai exista ceva dincolo de ea, dincolo de “control”, ceva ce o poate intregi …sensibilitatea, sentimentele, umanul, ceva fragil si pretios pentru care ea trebuie sa fie martor si nu judecator. Si doar aceasta constientizare si acceptare ne poate aduce fata in fata cu noi insine, pregatiti sa devenim ceea ce eram deja dar nu stiam, fiinte integrale si autentice.

Poate ca este exprimat putin metaforic insa cam despre asta este vorba intr-un proces de dezvoltare personala. Invatam sa ne descoperim, sa ne dam voie sa “fim” si sa traim autentic, invatam sa ne bucuram de propria persoana si de propria viata.