Mecanismele de aparare - intre adaptare si patologie (1)

M-am gandit sa scriu cate ceva despre un subiect de interes in orice proces de autocunoastere si dezvoltare personala: mecanismele de aparare. Probabil ca nu va este strain termenul insa nu stiu cat de bine inteles este. Oricum am constatat ca obisnuita de a reflecta asupra propriei persoane si de a cauta sa constientizam cat mai mult din ceea ce suntem si facem cere determinare, staruinta si antrenament. Primul pas este acela de a deveni constienti de ceea nu suntem constienti in mod obisnuit.

Mecanismele de aparare sunt procese, strategii psihice inconstiente, prin care incercam sa disimulam (camuflam), sa reducem sau sa evitam conflictul (intrapsihic), frustrarea, anxietatea, stresul. Apararea are intotdeauna la baza un conflict intre pulsiuni (instincte) si legile morale sau sociale, adica ceea ce in mod constient consideram acceptabil, si are ca scop mentinerea echilibrului psihic si evitarea neplacerii (a afectelor negative).

Wallerstein mentioneaza urmatoarele caracteristici ale mecanismelor de aparare:

• Subiectul nu este constient de comportamentul prin care se manifesta apararea (de ex. un gand)
• Subiectul nu este constient ca respectivul comportament al sau are o functie, o orientare defensiva
• Subiectul nu este constient de pulsiunea sau afectul care a declansat respectiva aparare

Unele aparari pot fi adaptative prin faptul ca nu vizeaza blocarea sentimentului ci mai degraba canalizarea lui deci reducerea durerii, sunt orientate mai degraba catre un termen lung (ca de ex. anticiparea) si sunt foarte specifice.

Reprimarea sistematica a sentimentelor este la fel de periculoasa precum defectiunea supapei de evacuare a vaporilor la oala sub presiune aflata pe foc. Apararile devin patologice cand se caracterizeaza prin rigiditate, intensitate ridicata si suprageneralizare afectand astfel functionalitatea mentala, lipsind-o de suplete, armonie si capacitate de adaptare.

Atunci cand o aparare esueaza, ultima masura la care recurge inconstientul pentru conservarea “starii de bine” si evitarea angoasei este simptomul.

Primul mecanism de aparare despre care voi vorbi este refularea. Freud spune ca refularea este omniprezenta, ea fiind insasi originea constituirii inconstientului.

Refularea este respingerea in inconstient a unor reprezentari conflictuale care se mentin active ramanand totusi inaccesibile constientizarii. In caz de esec sau insuficienta a refularii, se produce intoarcerea elementului refulat, cu consecinte inofensive sau patologice. Refularea ii permite subiectului sa evite o constientizare dureroasa. Exemple de refulare inofensive sunt lapsusurile, erorile de memorie, uitarea numelor. Doar in cazurile inofensive subiectul poate recunoaste elementul refulat. Refularea este o “uitare” selectiva deoarece priveste amintiri biografice si nu achizitionarea de cunostinte. Ana Freud insista asupra faptului ca refularea este un mecanism normal, esential in dezvoltarea normala si ca diferenta dintre normalitate si patologie este o chestiune de cantitate.

Freud constata ca pulsiunile noastre nu sunt toate educabile si ca, lasate libere sa se exprime, ne-ar duce la distrugere. Gratie refularii, pulsiunile periculoase nu ne sunt cunoscute, ele fiind deci private de orice influenta. Tot Freud explica refularea prin metafore precum: “un duh rau, personaj de basm, a carui putere malefica nu dispare decat daca i se descopera numele secret” sau “niste diguri ridicate impotriva furiei apelor”. Dupa cum spuneam anterior, nu refularea are potential patogen ci intoarcerea elementului refulat ca urmare a esecului refularii, iar acest fenomen se produce pe fondul unei vulnerabilitati si da nastere unor simptome fizice sau psihice.

(despre alte mecanisme de aparare intr-un articol viitor)